Un cantec al sufletului

Un răsărit aparte
Obișnuiesc să-mi aștern gāndurile la marginea balconului, pierdut undeva departe, fără noţiunea de realitate. Privind ghirlandele de stele ce stau, mironosiţele sus in bolta neștiutului cer, incerc să alung fiecare sentiment de teama, frustrare și mai ales eternele regrete. Niciodată nu aștept un răspuns din partea vastului intuneric și a liniștii inconjurătoare insă mai mereu preţ de cāteva clipe minunate mă liniștesc. In aceste secunde, uneori atāt de preţioase, imi caut sufletul. Mă uit inainte și parcă simt razele soarelui cum mă imping să mă trezesc, să fug pe ici pe colo, să fiu in legătura cu toţi și toate, deși somnul e departe. Mă simt in siguranţă atunci cānd noaptea iși trimite Luceafărul la muncă și precum un semănător harnic strānge fiecare firicel de lumină din lume. Ziua a devenit ceva infricoșător, fără zāmbete sau vești bune, doar zăpușeală și o incăpăţānată stare de neliniște. In ultima vreme, parcă nici veșmāntul alb al orelor dintre 11.00 și 20.45 nu-mi dă pace, punāndu-mă in faţa unor greșeli pe care nu le doresc. Incep să mă ascund in lacrimile norilor intrebători ce parcă sunt in legătură directă cu unele fluctuaţii ale fiinţei mele.

Un altfel de loc

Mă pierd (sau regăsesc) in tot ceea ce scriu, in valsul epic al inimii cu literele. Nu știu de ce dar aici, in propriul meu Neverland, suferinţa, durerea nu par să mă afecteze atāt de mult. Mă uit in dreapta, candele de bunătate cu iz de vanilie. Mă uit in stānga, fluturi desprinși din dragostea ce-mi cuprinde zilnic trupul. Rāuri de miere curg inspre lacul de azur al șoaptelor de iubire, chiar lāngă rocile destinului, toate ocrotite de codrul imbrăţișărilor călduroase. Pe alocuri, iarba iși face cunoscută prezenţa printr-un cāntec mlădios de duios despre un tānăr ce iubea o fată cu buzele dulci, cu ochii mici, perle-oglinzi ce cuprindeau galaxii, cu părul fioros, cu trupul carismatic, cu surāsul Atenei, capabil să mute munţii din temelii și să atingă oricānd graţia divină. Cānd blāndul dar puternicul cāntec se aude precum un ecou prelung de-a lungul canionului vieţii, visele se aștern timid pe dimineaţa florilor de mai, teama se ascunde in bārlogul regretelor și tānărul cu părul alb, incepe să răspire māngāierea frumuseţii ei. Uneori, in această lume necunoscută privitorilor, “refugiul” se transpune in vārful degetelor de fiecare dată cānd acestea ating delicat, intr-o mișcare continuă pielea moale a celei ce iubirea a zămislit-o intr-o clipă de plăcere cerească.
Acum, la miezul celei de-a doua parte a nopţii, cānd liniștea e desăvārșită și inima incearcă să se strecoare prin visele celei la care ar vrea să ajungă in fiecare clipă, mă las acoperit de o frāntura de zāmbet. Străin de mine in ultimele săptămāni, el a ajuns pe o șoaptă de mai in micuţa incintă a sufletului. A venit odată cu plăcerea de a mă pierde in ochii ei, in căldura trupului ei, in seninătatea luminoasă a sufletului ei și poate cu gust divin in dulceaţa buzelor ei de care mi-e dor. Am ajuns să mă cunosc cu adevărat atunci cānd simţind pe altcineva, domniţa pe care o iubesc, in vārful inimii știind că dacă e nevoie, voi face tot ce este posibil pentru a o imbrăca doar in Bine. Teama ei, tristeţea ei, neliniștea ei devin parte dintr-un noi, clădit pe o legătură reală, puternică, intensă și chiar de momentan stăvilită, mai mult decāt pasională, devin parte din mine. Acel “eu” dispare, devenind haina unui noi, parte din ea, parte dintr-o singură fiinţă. Şi totul se numește iubire…

Postări populare de pe acest blog

Ascultă-mi vocea

Smile

Frunza de artar, partea a II a