Om bun in deșert

Om bun in deșert

In mijlocul pustiului, departe lāngă nori,

Şade imbrăcat in crengi și sărace șoapte,

Un tānăr rupt faţiș de cruda realitate.

Lāngă el, un buchet de rupte flori,

Albastre și albe, voioși trandafiri,

Aduși din inimă pe linul unor amintiri,

Dragi inimii lui, ce respira nemurire.

O seară minunată, un colţ ferit de rele,

Doar umbra junelui și uitate priviri,

Indrăzneau să cheme mugurii serii.

Dar nimeni nu venea, ceasul era uns,

De ore zămislite in negru și Apus…

Din depărtări corzile unei harpe plāngeau,

Cāntānd de zor un adānc curaj de sunete,

Ce dezmierdau și intristau prin profunde

Cuvinte trupul, sufletul peticit și mintea,

Celui ce căuta prin necuvinte moartea.

Şi cerul prin ale sale stele il compătimeau,

Cātă singurătate, profundă apăsare,

Totul striga in jur a crudă nepăsare,

Căci tānărul tocmai visa drumurile,

Către Ultima și finala destinaţie.

Singur, cui să-i pese de ochii lui,

Cum iși pierdeau strălucirea,

De nimeni iubită sau preţuită…

Candela vieţii se stingea, poetul

Se-așternea cu fiinţa pe cioburile ude,

De lacrimi amare și intr-o clipă patul,

Se transforma in cadă de rece sānge.

A uitării abuzivă māngāiere,

Ii fura sufletul celui cu chin nul,

Aruncāndu-l in prăpastia din Iadul,

Ce cu gura poleită a smoală il aștepta.

Blestemat de agonie pentru o vecie,

Reciclată și insurată cu durerea,

Tānărul cădea in negrele hăuri,

Revizitānd clipele de demult uzate.

shadow among the living